Fie că vrem, fie că nu vrem (evident că nu prea vrem), moartea ne înconjoară și este prezentă în viața noastră. Nu ai cum să scapi de ea. Poate că ți-e frică de ea, dar poate veni oricând, în orice moment. Te poate lua prin surprindere și să ți se termine viața în câteva secunde. De fapt, pe cei apropiați ție îi ia prin surprindere, tu nu ai timp să fii surprins.

Și pentru că moartea este un subiect atât de comun, nu poate lipsi nici în teatru. Aproape toate piesele de teatru pe care le-am văzut la FITS 2016 până azi au avut cel puțin o moarte în ea, dar astăzi voi scrie despre trei piese care abordează direct această temă.

Moroi – Teatru Național „Radu Stanca”, de Cătălin Ștefănescu & Ada Milea, regia – Alexandru Dabija

Am râs cu lacrimi la această piesă de teatru care satirizează moartea. Avem șase povești: O noapte, O înmormântare, Un interviu, Un cioban, Un cap, Un bloc. Toate diferite, cu personaje diferite, dar care au o temă comună, și anume moartea. Și toate sunt trecute prin gândirea și modul de viață al țăranului ardelean.

Noaptea ies morții din sicrie și poartă conversații aiurea despre cum s-au dus americanii pe lună și de ce nu s-au dus în aceeași perioadă și pe Marte, iar rușii se oftică.

Doi bărbați înstăriți dau târcoale babelor bocitoare la înmormântarea lor. Acestea în loc să bocească, mai mult îi bârfesc că voiau să pună zmeură pe teritoriul cimitirului moștenit de unul din morți.

O jurnalistă venită de la oraș ia interviu despre transcendență unor babe care le știu pe toate. Stârnesc râsete în sală prin neînțelegerea limbajului elevat al jurnalistei, iar jurnalista nu poate să înțeleagă faptul că una din babe este urmărită de soțul ei mort pentru a-i satisface în continuare plăcerile.

Un cioban foarte drăgăstos cu oaia lui poartă o conversație cu un țigan gay și cu un artist, noaptea în cimitir. Toți sunt morți. Concluzia ciobanului este că nu e normal să fii homo, dar el îmbrățișează non stop oaia.

Avem un bloc în care noul locatar este singurul viu, printre o mulțime de babe moarte, care îl urmăresc continuu.

Un cap de mort își face apariția la ușa unei case de ardeleni, iar acesta este invitat să ia cina alături de ei.

De multe ori simțeam că nu înțeleg ce se întâmplă pe scenă, dar dialogul personajelor, cu limbajul tipic al țăranului ardelean încuiat la minte fac din această piesă una din preferatele mele de la această ediție de FITS.

Foto: Sebastian Marcovici
Foto: Sebastian Marcovici

The Sunset Limited – Unteatru, de Cormac Mccarthy, în regia lui Andrei & Andreea Grosu

Este prima piesă în care îl văd jucând pe Șerban Pavlu (Văru’ te rezolvă, tocmai.ro) și mi-a plăcut. Joacă rolul unui profesor care vrea să se sinucidă în stația de metrou Sunset Limited, dar este salvat de un fost pușcăriaș care a găsit calea cea bună cu ajutorul Bibliei, jucat de Richard Bovnoczki.

Asistăm la un dialog de o oră jumate în care pușcăriașul încearcă să îl descoase pe profesor și să afle ce l-a împins să facă acest gest. Un dialog între un ateu, care crede doar în cultură, care a citit mii de cărți, dar nu pe cea mai importantă, și un credincios, pe un peron de metrou, târziu în noapte. Pușcăriașul, sau îngerul roșcat, care își asumă crimele comise de-a lungul vieții, vorbește cu atâta iubire despre credință și despre Dumnezeu că poate face un ateu să creadă mai mult. Dar nu are succes cu Profesorul trist, rămas singur, care a pierdut tot. Oameni dragi, speranță, încredere, chiar și pe sine.

Piesa îți dă o stare ciudată, are replici profunde care te pun pe gânduri. Este un spectacol de teatru independent de la Unteatru, iar dacă ai ocazia să îl vezi, îți recomand.

Foto: Sebastian Marcovici
Foto: Sebastian Marcovici

Eu mor în direct – Geert Ananda Dev Vaes, în regia lui Geert Vaes

Walter Bourdin își joacă propriul rol în acest spectacol ce îmbină cabaretul cu teatrul și cu stand-up. Asistat de Pascal, moartea, Walter ne împărtășește ideile lui despre bătrânețe și moarte. După ce oferă publicului câteva obiecte dragi lui, ne cântă, ne pune pe noi să cântăm, ca mai apoi să închidem ochii și să ne imaginăm propria înmormântare. Cine e acolo? Cine plânge? Cine face glume ca să destindă atmosfera? Ce muzică e? etc etc. La final, asistăm la înmormântarea lui, pe melodia Tout s’en va, interpretată de Charles Aznavour.

Care este concluzia acestui spectacol excepțional? Să nu ne luăm viața prea în serios pentru că inevitabilul va veni la un moment dat și trebuie să îl acceptăm.

Toți murim, nimeni nu scapă. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne fie frică. Moartea e aici lângă noi și, cum spune Ada Milea, gluma finală îi aparține.