În proiectul Și fetele joacă fotbal îmi doresc să aduc în față și oamenii din spatele cortinei, ca să zic așa. Adică acei oameni care nu sunt în atenția publicului, dar fără de care activitatea nu s-ar desfășura la fel de bine. Prima persoană este doamna Cornelia Ionescu, medicul echipei naționale de fotbal feminin. Mi s-a părut deosebită din primele momente în care am văzut-o la Balaton Cup, emană atât de multă căldură, dragoste.

Doamna Cornelia este medic primar de medicină sportivă și are 76 de ani. S-a născut în Brașov, dar când nu este plecată în cantonamente, locuiește în București. Toată viața și-a petrecut-o în compania sportivilor, iar de 23 de ani s-a dedicat fotbalului feminin.

Pentru început, vă rog să îmi povestiți despre viața dumneavoastră dinainte de colaborarea cu FRF.

Am terminat Facultatea de Medicină Generală și mi-am făcut stagiul în acest domeniu, după care am făcut rezidențiat pe medicină sportivă și, din fericire, am obținut un post la Institutul Național de Medicină Sportivă la București. Aici am activat timp de 26 de ani cu multă-multă pasiune pentru că, având numai sportivi de talie mondială, olimpică, am putut să studiez, alături de colegii mei, toți parametrii fiziologici ai sportului, pe diferite ramuri sportive, fiecare având specificul ei din punct de vedere fiziologic. Dar au și o patologie specifică pe care, pe parcursul anilor, am studiat-o, cu fel și fel de tabele care arătau preponderența anumitor afecțiuni în funcție de ramura sportivă. După aceea, m-am atașat foarte mult de jocurile sportive și am fost un an la lotul național de volei, după ce echipa a participat la Olimpiadă în ’80, deci un lot cu valoare, cu sportive foarte bine pregătite, alături de care am avut ce învăța și eu. Apoi, pentru un an am preluat lotul de canotaj-fete, la fel, lot olimpic, unde m-am simțit excepțional și pot să spun că tot ce am învățat în timpul rezidențiatului, am aplicat la lotul acesta, la cel mai înalt nivel, din toate punctele de vedere. Deci acele limite ale efortului sportiv pe care le-am studiat, le-am văzut, le-am aplicat și le-am urmărit la lotul de canotaj. După aceea, a fost nevoie să merg din nou la jocuri sportive, fiind o solicitare specială, la lotul național de handbal – fete, un lot care mergea la campionat mondial, unde a obținut un loc cinci. Un singur gol ne-a lipsit să mergem la Jocurile Olimpice, așa a fost istoria. Aici am reușit să aprofundez mai mult filozofia efortului sportiv în jocuri sportive, solicitarea neuropsihică, solicitarea metabolică, bineînțeles, solicitarea fizică, și să urmăresc toți acești parametri de-a lungul a opt ani.

De câți ani lucrați cu FRF și cum a început colaborarea?

După o pauză luată de la handbal, am venit la fotbal în martie 1993 și sunt aici și acum. Deci de 23 de ani. În primii ani, era o bază de selecție foarte mare și am avut sportive extraordinar de bine pregătite. La toate turneele la care am fost, eram pe podium. Reușeam să jucăm de la egal la egal cu Suedia, Rusia, Germania. Echipa era invitată la turnee în Germania, în Italia, am câștigat de trei ori la rând turneele. Am avut satisfacții extraordinare. După aceea s-au înființat și loturile naționale de junioare, care au reușit să aibă rezultate bune în 2012, când s-au calificat la Campionatul European. A fost o performanță foarte bună. Iar aceste junioare astăzi sunt printre senioarele de la care așteptăm să ne aducă statisfacția calificării istorice la Campionatul European.

Care este prima amintire, primul meci de fotbal în care ați stat pe bancă în calitate de medic?

În 1993 am fost la un turneu în Varna, unde naționala României a bătut Suedia, Bulgaria, Norvegia. Am fost atât de fericită și încântată că am adus noroc acestui lot. Trebuia să câștigăm turneul, dar am picat din nou cu echipa Bulgariei, în finală, iar acolo am pierdut cu un gol diferență. A fost o tragedie, am plâns cu toții, mă rog…acel gol ne-a despărțit de primul loc pe care consideram că îl meritam. Dar, pentru mine a fost o satisfacție extraordinară, a fost un miracol cât de bine au jucat fetele. Vedeam pentru prima oară fete practicând un sport pe care îl vedeam și eu mai mult bărbătesc. Dar le-am văzut în ghete, cu apărători, pornite pe gazon. Erau puternice, cu musculatură foarte dezvoltată și, când le-am văzut cum se luptă, cum intră fără teamă în adversar, pur și simplu am început să le admir. Eu aveam emoții pe bancă, era un contact dur, totuși. Dar erau puternice, tehnice. Pe măsură ce mai băteam o echipă, ne suna federația și ne felicita. Primeam și seara felicitări. A fost printre cele mai frumoase turnee.

 Care sunt atribuțiile dumneavoastră în cadrul echipei?

Activitatea mea începe de la selecție, unde particip cu datele antropologice. Trebue să stabilesc biotipul optim al sportivului de performanță în fotbalul feminin. Aici trebuie să îmi dau avizul dacă este sau nu optim. Dacă este optim, ajută la marea performanță. Urmăresc sănătatea, la selecție, apoi evoluția ei pe parcursul anilor și antrenamentelor. Este nevoie de diagnostice cât mai precoce și de tratamente cât mai rapid instituite ca timpul de refacere să fie cât mai scurt. După starea de sănătate, starea de nutriție este foarte importantă, trebuie urmărită și, de asemenea, alimentația sportivă să fie hiper–calorică, echilibrată, diversificată și, dacă se poate, adaptată la starea de nutriție a fiecărei sportive. Urmăresc starea de efort, adaptarea la efort, dacă sunt probleme de suprasolicitare trebuie investigate și anunțate antrenorilor pentru a adapta programul de antrenamente, în funcție de starea lor fizică și neuropsihică. Urmărirea neuropsihică este importantă. După aceea, este foarte importantă refacerea după efort, aceasta este complexă și cu proceduri foarte moderne. Urmăresc odihna și starea psihică.

Care sunt cele mai des întâlnite accidentări?

Cele mai frecvente sunt contuziile, apoi leziunile musculare, micro sau macro. Apoi ar fi entorsele de gleznă, entorsele de genunchi, lombalgiile de efort, fracturi de tibie sau peroneu. Au mai fost luxații de umăr la portar, dar asta se întâmplă foarte rar.

Cum este relația dumneavoastră cu fetele din echipa națională, dar și cu antrenorii?

Cu fetele mă împac foarte–foarte bine. Avem o relație foarte strânsă, nu am rețineri față de ele sau ele față de mine. Îmi spun tot ce le doare, ce probleme au. Păstrăm legătura și în afara cantonamentelor. Mă anunță dacă apar probleme de sănătate, când au o rețetă mă întreabă de medicație pentru a nu lua substanțe care ar ieși pozitiv la control anti-doping. Ne simțim bine împreună, de atâția ani. Suntem o familie, ca să zic așa, ne cunoaștem toate problemele. Sunt fete respectuoase și sunt calde, foarte calde. La fel și cu antrenorii, suntem tot ca într-o familie. Colaborăm foarte bine, ei sunt foarte bine pregătiți, folosesc tehnici foarte moderne de antrenament, se implică și în refacere, mă ajută la recuperare, respectă munca mea, îmi respectă indicațiile, se sfătuiesc cu mine atunci când sunt la cluburi și au o problemă mai delicată. Sigur că mai colaborează și cu alți medici, cu clinici din Cluj, București, ceea ce este foarte firesc, dar întotdeauna cer și părerea mea. Și cu federația colaborez foarte bine. Toți cei care colaborăm, trebuie să avem o relație strânsă pentru a putea obține rezultatele dorite.

Ați jucat vreodată fotbal?

Am jucat numai în curtea școlii, în liceu. Dar, îmi amintesc că eram atât de dură, încât toată lumea fugea și rămâneam singură cu mingea.

Deci ați fost pasionată de fotbal și înainte de colaborarea cu FRF.

Da. Și de fotbal, și de volei. Fotbalul nu era considerat un sport pentru fete, îl jucam doar de plăcere, dar nu era apreciat de cei din jur. Și atunci, am jucat mai mult volei. Am jucat și în facultate, mi-a plăcut mișcarea, mi-a plăcut sportul. De aceea, m-am bucurat foarte mult când am reușit să ajung la medicină sportivă. Am zis că într-adevăr e domeniul meu, unde o să mă simt foarte bine. Așa a și fost, am dat și de un colectiv extraordinar.

Cum ați reușit să îmbinați viața de familie cu prezența în cadrul echipei, cu atâtea deplasări?

De la început, soțul meu a fost de acord să iau această specialitate, știa că o să plec în cantonamente și a spus că, dacă mie îmi place ceea ce fac, o să îi placă și lui. Era foarte fericit când vedea că plec, eu eram fericită când veneam după noi succese. Mă aștepta cu drag, înțelegea că munca mea merită acest efort atât din partea mea, cât și a familiei. El trăia alături de mine toate emoțiile și toate bucuriile. Mă ajuta cu orice ca să mă descurc mai bine, mă ajuta și în gospodărie, cu orice. M-a înțeles și m-a susținut de la început. A spus că fericirea mea este și fericirea lui.

La final, aveți un mesaj pentru fete înaintea returului cu Portugalia, un meci istoric?

Le doresc mult-mult succes! Să aibă încredere în pregătirea lor, atât cea de pe parcursul anilor, cât și cea din ultima perioadă! Sunt în formă sportivă, au experiență suficientă pentru a dovedi că pot să facă acum acest pas istoric! Sunt alături de ele cu tot sufletul și le doresc și de acum încolo mult succes pentru că merită!

__

Am oprit reportofonul și am mai stat de vorbă aproape o oră. Doamna doctor mi-a povestit de sportivii cu care a lucrat sau pe care i-a avut în selecție. S-a aflat în comisia care decidea dacă Nadia Comăneci merge sau nu la Jocurile Olimpice din Moscova 1980. Nadia le-a spus că poate executa exercițiul astfel încât să nu simtă durere. Și a câștigat medalii.

Andreea Răducan, fata caldă și zâmbitoare de la Deva. Gabriela Szabo, atleta timidă care părea mai mult artistă, decât sportivă. Teodora Ungureanu, „adversara” Nadiei Comăneci, și Ivan Patzaichin sunt doar câteva nume.

Toată discuția cu doamna doctor, pasiunea cu care mi-a povestit, mereu cu zâmbetul pe buze, plină de viață, m-a umplut de energie pozitivă.

__

Am rugat câteva fete din echipă să spună câteva cuvinte despre doamna doctor Cornelia. Putem vedea cât de mult o iubesc și o admiră.

Florentina Olar – Spânu: Doamna Cornelia Ionescu este un simbol al fotbalului feminin românesc! Este o persoană minunată, tot timpul zâmbitoare, plină de viață. Este cea care are foarte mare grijă de noi, iar noi, fetele, O IUBIM NECONDIȚIONAT!!!

Raluca Sârghe: Este o doamnă din toate punctele de vedere, îi place să se aranjeze, să arate bine în fața noastră și a oamenilor, pune suflet în ceea ce face, își iubește mult meseria, dar cel mai mult ne iubește pe noi. E plină de umor și mai mereu bine dispusă, nu știu dacă am văzut-o vreodată nervoasă, doar agitată.

Ioana Bortan: Aici trăim ca într-o familie, suntem multe fete, iar pe dânsa o considerăm ca pe una dintre noi. Știe mereu “durerile” noastre și e mereu acolo când trebuie.

Laura Rus: Pentru mine este o persoană foarte bună, care este mereu lângă noi. Îi pasă enorm de noi, iar nouă de dânsa.

Roxana Oprea: Este ca și mama noastră, are atâta grijă de noi. Mereu are grijă să vadă, dacă ne simțim bine, dacă avem probleme de sănătate, dacă ne-am luat vitaminele. Și sunt foarte mândră de ea pentru că la 76 de ani ai ei încă este în formă. Când se întâmplă ceva pe teren, imediat își ia geanta aceea grea cu medicamente și aleargă.