Am intrat în 2016 cu decizia de a-mi da demisia din agenția de turism la care lucram în departamentul de marketing și de a mă muta din Sibiu înapoi în Brașov. Intrasem într-o rutină și simțeam nevoia de o schimbare majoră. Prin urmare, la prima întâlnire cu șefu’ i-am zis că vreau să plec, dar am rămas până la sfârșit de februarie, când mi-au găsit înlocuitor. Nu aveam un plan pus la punct, știam doar că vreau o schimbare.

M-am urcat în trenul de Brașov cu o parte din bagaje, iar a doua zi deja eram în tren spre Baia Mare, unde am fost ca blogger la Selecția Națională Eurovision. Pentru mulți, Eurovisionul este penibil, pentru alții este un virus care îi ține conectați la fenomen non stop (vezi grupurile Facebook dedicate Eurovisionului). Eu mă uit la Selecția Națională și intru în priză abia la sfârșit de aprilie. Deși TVR are probleme și nu toate sunt în regulă, am văzut în acele zile petrecute la Baia Mare niște profesioniști, au dat 110% ca să iasă perfect totul. Că nu a mai fost Ovidiu Anton la Eurovision în Suedia e partea a doua, dar Selecția Națională a ieșit excelent, din punctul meu de vedere. A fost prima experiență de show live, să fiu în sală, să văd totul din interior, cum ar veni. Și cred că repet figura în 2017. Între timp, cei de la agenția de turism m-au rugat să reluăm colaborarea, chiar și de la distanță – să lucrez „de acasă”, deoarece înlocuitorul și-a dat demisia după doar câteva săptămâni.

Întoarsă la Brașov, am început să mă gândesc…eu ce fac acum? Am tot căutat răspunsul, dar nu l-am găsit singură. M-au ajutat fetele din echipa națională de fotbal a României prin jocul lor împotriva Franței din preliminariile Euro 2017. În seara aceea, după meci, am scris primul articol despre fotbal feminin pe blog. Când l-am publicat, aveam un zâmbet de copil care primește o jucărie nouă. Eu nu am primit o jucărie nouă, ci mi-am dat seama ce vreau să fac: dacă nu mai pot juca, voi contribui la promovarea fotbalului feminin. Au urmat săptămâni întregi de brainstorming în echipa formată din eu și cu mine, idei puse pe hârtie, tăiate, iar scrise, iar tăiate. Așa s-a născut Și fetele joacă fotbal. Nu știam în ce mă bag, nu știam cum va fi primit, nu știam dacă voi reuși tot ceea ce îmi propun să fac.

Știam că naționala feminină va participa la Balaton Cup, în Ungaria, la sfârșit de iulie. Am hotărât să lansez proiectul cu câteva zile înainte de turneu și să mă duc după națională, cum ar veni. Era doar un turneu amical, dar dacă presa nu s-a dus nici în Albania pentru un meci din preliminarii, știam că nu se va prezenta nici aici. M-am bucurat că proiectul a fost primit atât de bine încă din primele zile. Nu îmi venea să cred, sincer. Sute de oameni îmi citeau deja articolele, ajungând acum la câteva mii/lună, dar nu reușeam asta fără ajutorul jucătoarelor, care dădeau share-uri peste share-uri pe Facebook.

Au urmat luni în care m-am dedicat total proiectului Și fetele joacă fotbal. Am urmărit meciurile din UWCL ale Olimpiei Cluj, am mers în Cluj pentru toate meciurile naționalei, am scris articole, am cunoscut oameni și am luat interviuri. Am urmărit în aceste luni mai multe meciuri de fotbal feminin decât meciuri masculine în ultimii ani. Înainte să renunț la sport, mă uitam la tot ce prindeam, după ce am renunțat la sport, nu prea am mai putut să mă uit la meciuri de fotbal, doar la cele mai importante, finale UCL etc. Acum urmăresc ce fac stranierele din diferite campionate, mă uit la toate meciurile care sunt transmise online, se întâmplă să am în același timp un meci din Polonia (Medyk Konin Polomarket – Maria Ficzay) pe un ecran, iar pe celălalt un meci din Danemarca (Fortuna Hjørring – Florentina Olar Spânu).

Acest proiect m-a ajutat să trec peste faptul că eu nu mai pot juca fotbal, acum mă pot bucura din nou de acest sport. Am ajuns din nou să respir fotbal și în fiecare zi mă gândesc ce pot face să cresc proiectul și mai mult, ce pot face pentru a le promova și mai bine pe jucătoare.

Înainte să lansez proiectul, am dat o fugă în Serbia cu sora mea, unde, pentru câteva zile, ne-am simțit ca în filmele lui Emir Kusturica, pe muzica lui Goran Bregovic. Ea a mers pentru a susține o prezentare la conferința Societății Arheologilor Sârbi, iar eu m-am plimbat și descoperit o cu totul altă lume. Nu am ajuns până în Belgrad, dar e pe lista de anul viitor. Am rămas o perioadă în Sibiu, unde am mâncat teatru pe pâine la FITS, mi-am distrus tenișii în noroiul de la Airfield, dar a meritat, și am fost la diverse evenimente prin București.

Am profitat de faptul că am ajuns în Ungaria pentru Balaton Cup și am mai rămas în Budapesta aproape o lună. Scopul principal a fost ziua concertului susținut de Sia la festivalul Sziget. A fost cel mai fain concert la care am fost până acum. Sia este artista mea preferată, iar faptul că am putut să o văd/ascult live este un vis îndeplinit pe care îl aveam încă din 2012, când am auzit-o pentru prima oară. M-am plimbat mult prin Budapesta, am vizitat locuri în care nu am ajuns în 2014 și am revizitat locuri care mi-au plăcut foarte mult. Dacă în noiembrie 2014, după trei luni locuite în acest oraș, am plecat de acolo plângând pentru că nu îmi venea să cred că trebuie să mă întorc în România, acum am plecat zâmbind. Mi-a fost mai ușoară despărțirea, știu că mă pot întoarce oricând.

Spuneam la începutul acestui rezumat al anului că m-am mutat înapoi în Brașov. Dacă stau să calculez, am stat mai mult prin Budapesta, Sibiu, Cluj și București, decât în Brașov. 2016 a fost un an bun pentru mine, iar 2017 simt că va fi la fel de bun, chiar mai bun. Rezoluțiile nu sunt chiar genul meu, deci nu voi scrie aici. Pot spune doar că 2017 va fi cu și despre sport, mai ales fotbal feminin! 🙂