Mai am un singur dor…
La sfârșitul lui iulie 2014 plecam spre Budapesta cu o groază de bagaje după mine. Urma să locuiesc trei luni într-un oraș în care nu am mai fost, în care nu știam practic pe nimeni, doar câteva rude cunoscute după sosire și să lucrez într-o agenție de marketing. Până la Arad am avut un nod în gât. Ieșeam din zona mea de confort, îmi era puțin frică de ce va urma, că nu mă voi adapta etc. Apoi am trecut granița și acel nod a dispărut, luându-i locul un zâmbet de copil care primește o jucărie nouă.
La început de noiembrie 2014 mă urcam cu și mai multe bagaje în trenul spre România și cu un nod în gât și mai mare decât cel cu care plecam în iulie. Plângeam și nu îmi venea să cred că s-a terminat. Abia plecase trenul din gară și deja îmi era dor de Budapesta. Atunci mi-am promis că mă voi întoarce aici cel puțin o dată pe an.
Suntem în data 13 mai 2016 și încă nu am reușit să mă întorc, deși e la o aruncătură de băț. De fiecare dată când am început să fac planurile, intervenea ceva și trebuia să las pe altă dată. Dar astăzi este Ziua Dorului, o sărbătoare lansată anul trecut de trupa Vunk, și m-am gândit să scriu despre dorul meu.
Nu îmi este dor de oameni. Cu cei care contează, vorbesc constant. Mi se pare aiurea să îți fie dor de cineva, dar să nu îl cauți. Iar când te vezi cu cineva după o perioadă lungă de timp, să ți se spună „ce dor mi-a fost de tine”. Da, poate ți-a fost dor să mă vezi, dar puteai da un telefon sau ceva… să mai aline dorul, nu? Mi s-a întâmplat să mi se transmită prin cineva că unei persoane îi e dor de mine. Acesta nu e dor.
Nu îmi e dor de generală, nici de liceu și nici de facultate. Au fost etape frumoase prin care trecem toți și atât. Cu oamenii care contează din aceste etape, cum am spus mai sus, vorbesc constant.
Aș putea spune că mi-e dor de fotbal, de bucuria pe care o simțeam când eram pe teren cu mingea la picior. Dar, având în vedere că genunchii nu sunt de partea mea ca să îmi alin dorul, nu e chiar dor. Mai degrabă un sentiment de frustrare.
Acum, în acest moment…am un singur dor. Dor de Budapesta.
Stând trei luni, am avut timp să explorez orașul mult mai mult decât un turist obișnuit care ia la rând top 10 lucruri de pe TripAdvisor sau mai știu eu ce alte site-uri. Mă uitam pe hartă și îmi alegeam un punct de coborâre din troleu sau metrou, ca mai apoi să mă aventurez pe străzi, străduțe, să descopăr clădiri impresionante. Îmi e dor să îmi bag căștile în urechi și să plec să explorez. Îmi e dor să stau pe băncile de lângă Podul Széchenyi și să simt Dunărea. Îmi e dor să trec zilnic de două ori prin Piața Eroilor, unul din locurile mele preferate. Îmi e dor de momentul în care se aprind luminile la Castelul Buda, pe poduri…e incredibil. Îmi e dor să mă plimb și să mai descopăr câte o piață pierdută printre clădiri.
Îmi e dor de Budapesta și îmi e dor de mine în Budapesta.
Și pentru că cel mai mult scriu despre muzică pe acest blog, îți las și melodia pe care am ascultat-o cel mai mult în perioada petrecută acolo.
