[Jurnal de fotbalistă] Ioana Bortan: Fotbalul mi-a oferit mereu aerul de care aveam nevoie să trăiesc, nu oricum, ci fericită

Ioana Bortan este jucătoarea pe care o vezi pe tot terenul, respinge în propriul careu, iar la faza următoare se poate afla în poziție de finalizare. Este puternică, atât fizic, cât și psihic, nu se dă bătută ușor. Dar, un an pe care și-l dorea perfect, cu multe obiective de atins, la final nu este chiar cum îl visa, din păcate. Zilele trecute am invitat-o să scrie în jurnalul de fotbalistă. M-a întrebat ce vreau mai exact și i-am zis că un fel de retrospectivă a anului, dar personal, din suflet…cu sentimente. După două zile mi-a trimis pe mail textul de mai jos. 🙂

…400 de km Cluj-Craiova… Nu! Nici gând, nu mă mut la Craiova 🙂 am revenit cu picioarele pe pământ, la propriu, după ce am „călătorit” 9 zile în altă lume. Și, când spun altă lume, nu exagerez cu nimic, dar despre asta am să vorbesc puțin mai târziu. Plec la Craiova pentru ultimul meci din tur, pentru că trebuie și pentru că….fotbalul mi-a oferit mereu aerul de care aveam nevoie să trăiesc, nu oricum, ci fericită! Dar anul ăsta cu siguranță a vrut să mă încerce, a vrut să vadă ce se întâmplă cu mine în cazul unei „pene de aer” și dacă pot să fac față sau nu. Să vă spun sincer, e greu, enorm de greu, dar viața, oameni buni, nu așteaptă pe nimeni, merge înainte, vrem nu vrem, puternici sau nu, cu mințile pierdute sau nu.

…încep anul în forță, motivată și plină de viață. Anul ăsta e anul meu, al colegelor mele și al tuturor celor care au pus umărul la tot ce avem acum în fotbalul feminin. Îmi spun că nu am cum să ratez, nu acum, deci exclud total orice eșec atât la echipa de club, cât și la echipa națională.

…ne reunim undeva după Anul Nou, câteva antrenamente la Cluj și plecăm la București pentru câteva zile (teste fizice), apoi plecăm în cantonament în Spania. Nu pot să uit nici acum primul antrenament fizic, și azi încă îmi plânge stomacul și îmi tremură membrele. Dar acum pot să spun că e prea puțin pentru a reuși să ajungi printre cele mai bune. Meciuri amicale, unul dintre ele cu Norvegia, una dintre cele mai bune echipe din lume, în care pierdem cu 6-0. Valuri de întrebari: De ce? Cum? Cât? Noi nu putem? Sau oare putem? Sau ce ne lipsește? Noi românii suntem învățați să căutăm mereu scuze sau să găsim tot felul de factori externi care au influențat rezultatul (fetele/femeile suntem mai critice și analizăm mai mult). În final reușim să ne adunăm, să ne dorim mai mult de la noi, să muncim mai mult și să credem în continuare. Practic, mai e destul până la adevăratele teste.

…revenim la cluburi fiecare, antrenamente peste antrenamente, nervi, ore multe petrecute pe terenul de fotbal. Și gândul care este doar la meciul decisiv cu Ucraina din septembrie. Rezultatele bune din primăvară, 0-0 cu Spania și înfrângerea 1-0 cu Franța, în care vorba unui profesionist – am predat practic o lecție de fotbal, dar și înfrângerea 2-0 cu Danemarca din septembrie 2015, ne-au dat curaj și forță pentru perioada următoare.

…final de sezon, ratarea primului obiectiv (Cupa României ), câștigarea titlului de campioană pentru a șasea oară consecutiv, parcă fără miză, din păcate. Și spun din păcate pentru că nivelul campionatului nostru e destul de scăzut, iar concurența aproape inexistentă. Acest lucru ne costă în Champions League unde, din patru ediții consecutive, am reușit o singură calificare, iar sorții nu foarte prietenoși ne-au scos în cale PSG care ne-a „liniștit” cu un 15-0 la general în 2015. Dureros și, nu neapărat scorul în sine, ci ideea: încotro ne îndreptăm? Sau oare noi rămânem tot pe loc?

…cantonamentul de vară de la Cheile Grădiștei, alte metode de antrenament, lucru care a schimbat mentalitatea jucătoarelor și a mărit încrederea asupra grupului. Balaton Cup, cantonament în Austria cu echipa de club și primul test: grupele Champions League.

…sunt puternică din fire, dar recunosc că după Champions League și ratarea celui de-al doilea obiectiv, am simțit pentru prima dată că îmi pierd mințile. Greu, dar cu ajutorul câtorva persoane dragi mie, am reușit să mă adun încă o dată.

…și vine momentul, momentul pe care l-am așteptat un an și am respirat fiecare secundă pentru el. Intrăm pe teren, tribunele cum nu m-aș fi așteptat vreodată și asta trebuie să recunosc că a putut fi posibil și datorită oamenilor care s-au implicat altfel în această campanie de calificare. Îmi permit să spun altfel, deoarece până la începutul acestei campanii, nu credea nimeni în fotbalul feminin. Mai mult, mentalitatea oamenilor nu putea accepta că o femeie are dreptul la sportul rege, ba mai mult să reușească performanțe mai mari decât „regii”.

…am reușit 🙂 am câștigat 2-1 cu Ucraina. Lacrimi de bucurie, zâmbete, aplauze, suporteri fericiți. Urmează meciul cu Grecia, știam că îl câștigăm fără probleme, însă regulamentul UEFA și meciul Rusiei, despre care prefer să nu vorbesc, ne-au „trimis” la barajul contra Portugaliei, echipă care a mai trăit această experiență de două ori.

…norocul sau neșansa, sau probabil premisa după care mă ghidez eu în viață – cum că toate lucrurile se întâmplă cu un scop, ne-au făcut să pierdem poate unica șansă a acestei generații de a ajunge la un turneu final…

…mi-am pierdut respirația, ceva din mine s-a rupt tocmai în fața a 7.000 de suporteri cărora tind să le mulțumesc pentru căldură și încrederea acordată. Și vreau să mulțumesc și câtorva persoane care nu m-au lăsat să mă pierd.

…ajungem în SUA, cealaltă lume despre care vorbeam la început, la invitația americanilor, și asta clar datorită rezultatelor în continuă creștere a României. Două meciuri cu câte aproximativ 20.000 de suporteri în tribune, cu români de ai noștri printre ei, cu un fotbal feminin departe de fotbalul nostru în general, cu o educație și o mentalitate la care nu știu dacă o să ajungem vreodată. Cu siguranță a fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale mele. Nu știu ce urmează nici măcar cu mine, dar sper ca într-o zi România să aibă șansa să fie printre „stele”.

…ar fi păcat să închei și să nu amintesc că în acest an ni s-a alăturat „o mică armată” de oameni, care a contribuit pozitiv la rezultatele excelente obținute și țin să-i felicit, iar cei care nu mă critică știu despre ce vorbesc. Și, nu în ultimul rând, fetelor „mele” să le mulțumesc că m-au ajutat să trăiesc niște clipe extraordinare și inexplicabile în cuvinte!

…400 de km, Craiova-Cluj. Am câștigat cu 10-0. Acum sunt oficial în vacanță. Neapărat am nevoie de familie, care de mai bine de 10 ani e la 3.000 de km de mine. Apoi, sper să mai pot, mai mult și mai bine, din suflet zic, sper ca fizic să mă descurc cel puțin încă 10 ani 🙂