Mi-am pus întrebarea asta în iarnă, când a trebuit să mă apuc de lucrarea de disertație. Știam ce vreau să fac la studiul de caz, dar nu știam cum să abordez subiectul pentru că încă nu știam ce fac la partea teoretică, așa că am început să citesc despre industria muzicală și să îmi fac în cap o structură. Și am ajuns la casele de discuri.

O casă de discuri este o companie care distribuie CD-uri, casete, DVD-uri. În ultimii ani, acestea nu mai vând „discuri”, ci se ocupă în general cu licențierea, distribuția și vânzarea muzicii în format fizic sau digital. Acestea sunt proprietarele produselor muzicale realizate de artiști și pot avea contract de exclusivitate cu artiști sau pe un singur produs muzical.[1]

Dar de ce sunt atâtea în România?! Toate sunt case de discuri?! Eu eram nedumerită pentru că vedeam melodii ale artiștilor HaHaHa Production și ale altor case de discuri promovate de Cat Music sau Roton. Așa că am profitat de discuția mea cu Florin Grozea și l-am întrebat. Explicația lui am extins-o în lucrare și în rândurile care urmează.

Dacă în deceniile trecute, existau diferențe între o casă de producție și o casă de discuri, în ultimii ani acești doi termeni au devenit unul și același. Principalul motiv este numărul extrem de mare al artiștilor care ieșeau din casele de producție cu albumele gata, dar casele de discuri nu mai puteau să se ocupe și de materialele lor. Prin urmare, casele de producție s-au reorganizat și au devenit case de discuri.

La nivel internațional, până în anul 1999 existau șase mari case de discuri: Warner Music Group, EMI, Sony, BMG, Universal Music Group și Polygram. Până în anul 2012, numărul acestora a scăzut la cinci, apoi patru prin joint-venture sau achiziție completă. Din 2012 însă, vorbim de cele trei mari case de discuri, acestea absorbind diferitele activități ale casei de discuri EMI. Aceste case de discuri colaborează cu zeci de case de discuri independente din toate colțurile lumii.

  • Universal Music Group: este cea mai mare casă de discuri din industria muzicală internațională, originară din Franța. Artiști importanți care aparțin de UMG: 50 Cent, ABBA, Avicii, The Black Eyed Peas, Bob Marley, Bon Jovi, Depeche Mode, Ellie Goulding, Enrique Iglesias, Lady Gaga, Maroon 5, Metallica, One Direction, Katy Perry, PSY, Robbie Williams, Sam Smith, 2Pac, U2 și mulți alții.
  • Sony Music Entertainment: este o companie americană deținută de Sony Corporation America, subsidiară a conglomeratului japonez Sony Corporation. Aceasta a fost înființată în anul 1929 și de-a lungul timpului a trecut prin mai multe schimbări datorate fuziunilor făcute. Printre artiștii importanți ai acestei case de discuri se află: Adele, Britney Spears, Calvin Harris, Celine Dion, Daft Punk, Jennifer Lopez, Michael Jackson, Miley Cyrus, P!nk, Pitbull, Scorpions, Shakira, Taylor Swift etc.
  • Warner Music Group: este cea mai mare companie muzicală cu proprietate 100% americană, înființată în anul 1958. În componența sa intră case de discuri de succes ca Warner Bros. Records, Atlantic Records sau Parlophone Records. În portofoliul de artiști al companiei se află nume importante precum Bruno Mars, Cher, Coldplay, Ed Sheeran, INNA, Etta James, Kyle Minogue, Led Zeppelin, Madonna, Muse, Nightwish, Rod Stewart, Tiesto etc.

Cele trei mari case de discuri au o cotă de piață de 88.59%, 11.42% aparținând caselor de discuri independente. Analizând aceste date, putem concluziona că în industria muzicală concurența este imperfectă, de tip oligopol, deoarece piața este controlată de numărul limitat de firme mari, care asigură cea mai mare parte a ofertei muzicale.

cote de piata industria muzicala

În ceea ce privește industria muzicală la nivel național, casele de discuri sunt structurate pe patru straturi. Casele de discuri din cele trei straturi „netradiționale” vând melodiile produse către casele de discuri tradiționale pentru a avea acces mai ușor la radiouri și canale TV de muzică.

  • Case de discuri tradiționale:
    • Cat Music: fondată în anul 1991, este principalul jucător din industria muzicală românească, cu o cotă de piață de peste 30%. Aceasta deține licența Sony Music Entertainment pentru România.
    • Roton Music: a fost înființată în 1994 și activează în domeniul artistic, al promovării, al distribuției de produse fizice și electronice, precum și de producție mecanică, având propria fabrică de CD-uri la Iași. Aceasta deține și un magazin online de descărcat muzică în format MP3, Musicnonstop.ro.
    • MediaPro Music: lansată în anul 1997, casa de discuri face parte din MediaPro Group, grup ce deține 5 posturi de televiziune (Pro Tv, Acasă, Pro Cinema, MTV România și Sport.ro), 3 posturi radio (Pro FM, InfoPro și Pro FM Dance) și un post TV internațional – Pro Tv Internațional. Casa de discuri deține licență exclusivă pentru Warner Music Group.
    • Universal Music România: Universal Music Group este singura casă de discuri internațională majoră care operează în România printr-o subsidiară din anul 2006. Activitatea UMR are o componentă importantă de marketing, nefiind numai o companie care creează, produce și distribuie muzică, ci și o companie de marketing. În iunie 2015 Universal Music România a achiziționat casa de discuri MediaPro Music, devenind un potențial pericol pentru Cat Music.
  • Case de discuri nișate: deoarece artiștii nu au reușit să intre în portofoliul principalelor case de discuri din România, aceștia au înființat propriile case de discuri independente. Prin case de discuri nișate mă refer la acele case de discuri care produc un singur gen de muzică.
    • Hip hop: Okapi Sound, Facem Records, Chill Brothers, Scandalos Music, Dope Records, Unic Studio Production, 20 CM Records.
    • Dance & Muzică electronică: Audio Pro Sound, Local Records, Only Records, Fly Records, Metropolitan Records etc
    • Rock & Folk: Soft Records
    • Pop: Fonogram
    • Manele: Nek Production, Big Man etc
  • Studiouri devenite case de discuri: HaHaHa Production, Golden Boy Society, Kazibo Music, Red Clover Media, Mango Records, Famous Production, DeMoga Studios, Studio 66 etc.
  • Case de discuri pornite din firme de booking: Forward, Sprint Media, Music Expert Company.

În ziua de azi apar zilnic noi și noi artiști nebăgați în seamă de casele de discuri. Dar nu-i bai. Există Internetul și aceștia se pot lansa singuri. Iar dacă melodiile lor sunt ok (prin ok mă refer la sound care prinde) și ei știu să se folosească în mod eficient de instrumentele social media, pot să își construiască o comunitate, pot deveni cunoscuți și trezesc astfel interesul caselor de discuri, al căror scop principal este obținerea unui profit cât mai mare. Și pentru că doresc profit, casele de discuri promit multe la semnarea contractului, dar se întâmplă să nu reușeașcă să se țină de cuvânt. Un articol foarte fain pe tema asta a scris Dan Fințescu, iar dacă te intersează puțin domeniul, citește toate articolele lui.

Părerea mea e că în ziua de azi artiștii pot exista fără o casă de discuri în spate. Evident, un contract cu o casă de discuri mare are avantajele sale printre care se află faptul că se alocă bugete mai mari și artistul are vizibilitate mai mare. Un exemplu care îmi vine în minte este Grasu XXL cu albumul Drumul spre succes, lansat cu UMR: campanie de promovare, lansare în librărie, turneu etc.

Dar are și dezavantaje. După cum am spus mai sus, o casă de discuri are ca scop principal generarea de profit, așadar face orice pentru a avea un profit cât mai mare. Nu contează că un artist are sau nu are talent, este major sau minor, contează să își vândă produsul. Să fim serioși, chiar credeți că micuța Maria Nicole vrea să facă asta la 5 ani în loc să se joace cu păpuși? Mi se pare de prost gust și toată echipa din spate este inconștientă. Dacă se vrea a fi noua Cleopatra Stratan, nu se va întâmpla. Există o diferență ca de la cer la pământ între aceste două produse muzicale. Se simte o anumită forțare atât în melodie, cât și în clip. Cleopatra era mai naturală cu Ghiță, era simpatică. Dar cum zicea Spike, banii fac pământul să se-nvârtă, deci..promovăm orice numai să ne aducă bani.

Internetul lansează astăzi artiștii, iar casele de discuri încearcă să își adapteze modelul de afacere la noile tendințe pentru a nu dispărea de pe piață. Case de discuri nișate vor mai apărea în România pentru că răsar peste noapte producători și artiști care nu își găsesc locul în cele existente acum.

Acesta este primul articol dintr-o serie pe care o voi scrie în urma cercetării pe care am efectuat-o pentru lucrarea de disertație. Despre vechiul și noul model de afacere al industriei muzicale, dar și despre lanțul valoric al acesteia voi scrie într-un viitor articol.

[1] Grozea, F., Hit Yourself, Editura Polirom, Iași, 2013, p.200