În primăvara anului 2006 eram în clasa a 8-a și mă pregăteam de Capacitate. Eram copii zglobii, așa că la sfârșitul unei pauze, un coleg a vrut să închidă ușa în fața mea și mi-a intrat clanța în mâna dreaptă, destul de adânc încât să o scot din ușă și să rămân cu ea înfiptă în antebraț. Te întrebi cum a putut o clanță să îmi intre acolo? Nu știu să îți spun. Era o clanță ascuțită de ușă veche de la intrarea în clădire. Am rămas cu o cicatrice de 3.5 cm și cu o gaură în bluza mea preferată de atunci.

Am dat Capacitatea cu un scris oribil pe care oricum l-am avut înainte de incident și am intrat la liceu. Cam după jumătate de an am început să am dureri. Îmi simțeam mâna parcă mai grea. Simțeam că nu mai pot strânge cuțitul ca să tai ceva, oboseam foarte repede când trebuia să scriu mult. Până în primăvară am ajuns în stadiul în care nu puteam să mai țin tacâmul în mână, nu puteam scrie mai mult de câteva fraze. Atunci s-au alarmat părinții mei și m-au dus la medic.

În primăvara anului 2007 descopeream că se făcuse un cheag de sânge care apăsa pe nerv și din cauza căruia nu mai puteam face mare lucru cu mâna dreaptă. Și a fost nevoie de operație în timpul căreia au scos de fapt două cheaguri de sânge. Și în urma căreia am o minunată cicatrice de 16 cm care începe pe antebraț și se termină pe braț. Și acum, când scriu rândurile acestea și îmi amintesc, îmi simt mâna foarte ciudat, nu pot explica.

Dacă mă cunoști măcar puțin sau dacă ai intrat vreodată pe Facebook-ul meu, probabil știi că nu sunt genul care își face trei selfie-uri pe zi, dimineața, la prânz și seara, plus încă vreo 10. De aceea m-am simțit destul de ciudat să ies în curte să încep să fac poze la mână. Dar am făcut, ca să îți arăt cicatricea. 😀 Nu are un nume, dar dacă i-aș da, probabil ar fi Vișa, după medicul care m-a operat.

cicatrice_mana

După câteva săptămâni de stângăcie, am început să folosesc normal mâna dreaptă. Evident, nu trebuia să o forțez. Dar, după vreo jumătate de an deja jucam volei și ping pong.

Probabil te întrebi ce mi-a venit să scriu așa ceva. Ei bine, am văzut zilele trecute videoclipul melodiei Scars To Your Beautiful a Alessiei Cara, în care sunt oameni cu jumătate de ureche, cu cicatrice pe piept, cap, sprânceană, oameni grași sau bolnavi, etc. La fel ca ei, am învățat și eu să trăiesc cu cicatricea asta. Încă văd oameni care se uită ciudat la mine, atunci când observă cicatricea. Iese în evidență mai ales vara, când sunt bronzată cu o dungă mai roz. Am auzit și lucruri de genul „Vai, săraca fată, ce o fi pățit?” Dar nu mă deranjează deloc. Sunt unică în felul meu. Când cunosc oameni noi și o observă, mă întreabă ce am pățit și le zic. Deci am o poveste. Nu am încercat niciodată să o ascund, nu am de ce. Am o cicatrice de 16 cm pe mână și sunt mândră de ea.