Cu mingea la picior

Toată copilăria și adolescența mea am visat să fac fotbal de performanță. Visul s-a spulberat în primul an de facultate, când mi s-a spus că trebuie să renunț la sport. În rândurile ce urmează voi scrie povestea sportului din viața mea, pe etape, pentru că tot am terminat științe economice, urmând ciclul de viață al unui produs, produsul numit eu, sportiva.

Începuturile

Am crescut cu mingea la picior. Nici nu îmi aduc aminte cum a început totul, dar de când mă știu am bătut mingea de perete de se auzea pe toată strada. Părinții nu mi-au alimentat pasiunea pentru că sunt fată, foarte slabă și „nu am fizic” pentru sport. Însă pe mine nu m-a interesat, jucam cât puteam de mult: la școală cu băieții în pauze și la orele de sport, apoi acasă cu peretele. Terminam temele cât de repede puteam doar ca să ies în curte. Țin minte că eram plină de vânătăi pe genunchi. Îmi trecea una, apărea alta. Tot în această perioadă mă plimbam foarte mult cu bicicleta. Am avut un BMX, apoi două tipuri diferite de Mountain Bike pentru că mai și creșteam și era nevoie de „upgrade”.

Gloria

În gimnaziu am dat de cel mai tare profesor de sport, era dirigintele surorii mele. A văzut în mine pasiunea pentru sport și m-a implicat în tot ce era posibil. În clasa a 5-a am învățat să joc baschet, iar după câteva săptămâni m-a chemat în echipa școlii pentru că mai avea nevoie de un om. Și n-a regretat: eram mică de înălțime și furam mingea. 🙂 Am continuat, și părinții mi-au luat coș de baschet, pus pe garaj, ca la americani. Am jucat atât de mult baschet cu sora mea că aveam deja răni pe degete și îmi puneam leucoplast pentru că nu mă puteam opri din jucat.

Proful a făcut echipă de fotbal feminin și jucam cu alte școli. La primul meci am dat autogol și am pierdut cu o diferență destul de mare, echipa fiind praf. Mi-a fost rușine, nu a contat că am dat golul de onoare, mă gândeam doar la faptul că l-am dezamăgit pe profesor. Dar nu, el avea în continuare încredere în mine.

Într-o seară a sunat acasă și a întrebat dacă știu să joc ping-pong. Știam pentru că găsisem paleta mamei mele și am vrut să învăț să joc. Am învățat cu sora mea pe o masă de terasă și, din nou, nu ne mai săturam de jucat. M-am dus la concurs și am luat locul II la nivel local. Apoi profu’ m-a trimis la un concurs de atletism. Cu o zi înainte, mi-a pus o minge de oină în mână și mi-a zis să arunc. Mingea s-a dus peste 30 m, iar a doua zi am luat locul II. Recunosc, nu am mai practicat de atunci.

A urmat un campionat de fotbal feminin la nivel județean, unde ne-am dus cu o echipă nu prea bună, dar nici celelalte nu erau strălucite. Arbitrul nu ținea cont de reguli pentru că eram fete, așa că am luat câteva cartonașe galbene pentru proteste, deoarece eu mă uitam la meciuri din Champions League și știam că un corner se bate din colț, că doar de aia se numește corner.

Răsplata pentru sportul practicat în gimnaziu a venit de două ori: în clasa a 7-a am fost aleasă Sportivul anului la nivel de gimnaziu și liceu, iar în clasa a 8-a Sportiva anului, în acel an premiile dându-se separat pentru băieți și fete.

Și iată am ajuns și la liceu, unde s-a cam terminat cu fotbalul, limitându-mă la 1-2 meciuri pe an între noi, fetele din liceu. Dar și în acele puține meciuri m-am simțit extraordinar. Unul dintre cele mai faine momente din viață a fost când am primit mingea și am pornit spre poartă driblând. Pe marginea terenului erau copii de gimnaziu și au început să strige Messi, Messi, și așa m-au ținut până am terminat liceul. Dacă fotbal nu am prea jucat, am învățat, în schimb, să joc volei și am ajuns în echipa liceului.

Declinul

Unul din motivele pentru care am ales să merg la Sibiu la facultate a fost pentru că avea echipă de fotbal feminin. Țineam legătura cu antrenorul și mă aștepta la echipă, dar până să mă mut eu, el a plecat să antreneze în Danemarca, unde fotbalul e la cu totul alt nivel. Mă refer mai ales la cel feminin. În ultimul an de liceu au început să mă doară genunchii și mi s-a spus că trebuie să renunț la sport. Ultima oară când am pus mâna pe o minge a fost în anul II de facultate, la ora de sport.

Regretul

O perioadă lungă de timp m-am simțit nașpa pentru că a trebuit să renunț la sport. M-a durut și, undeva în adâncul sufletului, încă mă doare faptul că nu am ajuns să fac sport de performanță. Dar am învățat să trec peste și mi-am găsit alte pasiuni. Cu toate acestea, sportul rămâne important pentru mine, urmăresc constant competiții, încurajez practicarea lui de către copii și nu numai.

Și pentru că încurajez practicarea sportului, te invit la Cea mai mare oră de sport, care se va ține mâine, 11 iulie, în Piața Sfatului din Brașov. Timp de 12 ore, de la 9 dimineața la 9 seara, antrenori de fitness din țară și din străinătate vor întreține atmosfera.

Vei avea acces gratuit la următoarele activități:

• Kangoo Jumps cu Ildiko Dosa
• Rebound AAS cu Dana Boroș
• Khai Bo cu Adrian Borozan (Fitness Scandinavia)
• Functional Training cu Cristina Androne și Ana Maria Guther (Fitness Scandinavia)
• Steel Combat cu Fernando Gorini
• Steel Tonic cu Fernando Gorini
• Zumba cu Marius Grancea și Mihaela Opria
• Onekor cu Mihaela și Marius

De asemenea, vei avea la dispoziție și următoarele zone de sport:

• Boot Camp Romania (Ultimate Workout) – exerciții inspirate din antrenamentele de tip militar
• Real Ryder (20 de biciclete staționare) – înscrieri la Marius Grancea
• Gravity (5 posturi de lucru): antrenamente pentru toate grupele musculare folosind aparate cu scripeți
• TRX: antrenament suspendat, cu greutatea corpului (20 de posturi de lucru)
• Zona fotbal

Pentru mai multe detalii intră pe site-ul miscareafacebine.ro